Depășește frica sau fobia pentru totdeauna

Pentru mulți oameni, fricile și fobiile au un impact uriaș asupra vieții de zi cu zi. Uneori sunt doar neplăcute; alteori devin limitative: te fac să eviți locuri, situații, oameni, experiențe. Există sute de fobii, iar în practica mea, ca terapeut RTT, cele mai frecvente pe care le întâlnesc sunt frica de pisici, câini, albine, insecte, dentist, apă, murdărie și forme de obsesiv-compulsivitate, în care totul trebuie să fie „perfect” și „în locul potrivit”.

În acest articol îți arăt cum frica se transformă în fobie, de ce se fixează atât de puternic în minte și ce ai de făcut ca să o poți elibera — nu doar „să o suporți”, ci să te simți realmente liber(ă).

Multe dintre fricile tale nici măcar nu sunt ale tale

Un adevăr pe care mulți oameni îl află târziu este acesta: nu te naști cu majoritatea fricilor. În general, se consideră că venim pe lume cu două reacții de bază: frica de zgomote puternice și frica de a cădea. Restul sunt învățate, absorbite, asociate, interpretate.

Și, foarte interesant, multe frici au același nucleu: frica de a nu deține controlul.

De exemplu, pentru mulți oameni:

• frica de a zbura este, în profunzime, frica de a nu fi în control;

• teama de înec este frica de a nu fi în control;

• teama de a vomita este tot frica de a nu fi în control.

Când ești mic și se întâmplă ceva ce nu poți gestiona, mintea înregistrează: „Asta e periculos. Asta e rușinos. Asta e scârbos. Asta mă poate distruge.” Și, mai târziu, reacția devine automată.

Nu situația creează frica, ci sensul pe care i l-ai dat

Uite un exemplu foarte bun: vărsăturile. Când copiii sunt foarte mici și vomită, ei nu știu ce să facă cu această experiență. Nu au reflexul de a alerga la baie, nu au cuvintele ca să explice, nu au controlul asupra corpului. Și poate fi înfricoșător pentru că „totul iese afară” fără să înțeleagă.

Însă diferența majoră nu o face evenimentul, ci reacția mediului. Dacă ai avut un părinte care se sperie, se încruntă, se enervează sau are repulsie, copilul învață rapid: „ce mi se întâmplă e periculos și greșit”. În schimb, dacă părintele rămâne calm și gestionează situația natural, copilul nu îi dă o semnificație traumatică.

Observă și animalele: pisicile și câinii pur și simplu vomită și apoi merg mai departe. Nu fac dramă, nu construiesc poveste. Și e interesant că și bebelușii vomită destul de des, iar în mod natural, dacă nu apare o încărcătură externă, nu devine „un coșmar”.

Asta e cheia: nu frica e problema în sine, ci interpretarea. Mintea se fixează pe semnificație, nu pe eveniment.

O fobie este, de multe ori, o „incapacitate de a face față”

Fricile și fobiile pot fi privite și așa: nu sunt despre obiectul în sine, ci despre senzația că „nu pot face față”.

Cineva spune: „Mă îngrozesc pisicile.” Dar dacă pui o pisică lângă un nou-născut, nu se sperie. Nou-născutul nu are „povestea” despre pisici. Un copil mic poate pune un gândac în gură dacă îl lași — nu pentru că e „curajos”, ci pentru că nu are încă acele asocieri.

Uneori avem reacții instinctive (de exemplu la șoareci, insecte, șerpi) pentru că, în istoria umană, anumite lucruri au fost asociate cu riscul de boală sau otrăvire. Dar diferența dintre o reacție de protecție și o fobie este enormă. Fobia devine disproporționată, repetitivă și limitativă.

Cum se transmit fobiile: „învățăm ce trăim”

Foarte multe fobii se transmit prin modelare. Dacă un părinte spune: „Sunt îngrozit de păianjeni”, copilul nu învață doar cuvintele. Învață tonul, expresia, tensiunea, corpul, reacția. Învață că „așa se reacționează”.

De aceea, părinții foarte anxioși, foarte temători, obsedați de germeni sau excesiv de precauți pot crește, fără să vrea, copii anxioși. Dacă acasă auzi constant: „E murdar!”, „Are germeni!”, „Nu pune mâna!”, „Nu atinge!”, e foarte probabil să crești cu o sensibilitate exagerată la contaminare, murdărie, „pericol”.

Și nu e vina ta. E învățare. E imprint.

Uneori fobia e un „mesaj”: un strigăt de ajutor sau o supapă

Mai există o situație subtilă: uneori fobia nu vine direct de la părinți, ci ca reacție la presiunea lor. Un copil împins să fie „perfect”, „impecabil”, „fără greșeli”, poate dezvolta un simptom sau o fobie ca o formă de a spune, fără cuvinte: „nu sunt bine”, „nu mai pot”, „am nevoie de ajutor”.

Este ca un fel de „călcâi al lui Ahile” psihologic: dacă e prea multă presiune să fii perfect, apare undeva o fisură. Și fisura devine semnal. Uneori, același mecanism se vede și la adulți: fobia ca o formă de a exprima ceea ce nu s-a putut exprima altfel.

De ce logica nu învinge frica

Unul dintre cele mai frustrante lucruri la fobii este că oamenii „știu” că frica e exagerată. Știu că nu e logică. Știu că „nu are sens”. Și totuși corpul reacționează.

Asta pentru că emoția învinge logica, iar și iar și iar. Nu poți să „convingi” un sistem emoțional să se oprească doar cu argumente raționale. Poți însă să faci ceva mult mai eficient: să schimbi emoția în altă emoție.

Imaginează-ți subconștientul ca pe un cal sălbatic, iar conștientul ca pe un călăreț neexperimentat. Călărețul poate încerca să tragă de frâu, dar dacă animalul se sperie, intră în reacție și o ia razna. Așa funcționează și fobiile: subconștientul reacționează, iar conștientul rămâne în urmă, încercând să explice.

De aceea lucrul real se face la nivel profund: acolo unde s-a format asocierea.

Da, avem un „creier de protecție” — dar fobia nu e condamnare pe viață

Faptul că evităm anumite lucruri are și o explicație biologică. Suntem programați să evităm ce ar putea să ne îmbolnăvească: paraziți, murdărie, mirosuri de putrefacție, semne de boală. În triburi, oamenii bolnavi erau ținuți la distanță pentru a nu infecta comunitatea. Creierul de supraviețuire (reptilian, cum i se spune uneori) este atent la semnale.

Dar vestea bună este aceasta: fobia este dobândită și poate fi dezînvățată. Nu e identitatea ta. Nu e „cine ești”. E o asociere fixată — și orice asociere se poate rescrie.

În profunzime, frica spune: „mă va ucide”

Multe frici ajung, în rădăcină, la același mesaj: „mă va ucide”. Chiar dacă obiectiv, acel lucru nu te va ucide, corpul reacționează ca și cum ar fi o amenințare reală. Și aici apare un punct crucial: siguranța este o stare de spirit.

Trebuie să alegi să crezi că ești în siguranță. Nu ca o minciună, ci ca o recalibrare.

Dacă tu crezi că ești în siguranță, corpul începe să coopereze. Dacă tu crezi că nu ești în siguranță, corpul îți confirmă asta prin reacții.

Și da, uneori e nevoie de ajutor ca să faci această schimbare. Dar schimbarea este posibilă.

Cum începi să slăbești fobia: cuvinte, imagini, repetiție

Ca să învingi frica sau fobia, uită-te la trei lucruri:

1) De unde ar fi putut veni?Dacă nu te-ai născut cu ea, undeva s-a „lipit”. Din reacția unui părinte? Dintr-un eveniment? Dintr-o poveste repetată? Dintr-o asociere de rușine?

2) Ce cuvinte folosești?Cuvintele tale sunt comenzi pentru minte. Dacă îți spui: „Mă îngrozesc”, „nu pot”, „o să leșin”, mintea ia acele cuvinte ca pe un program.

3) Ce imagini îți rulezi în minte?Fobia nu e doar o senzație. E un film mental. Și filmul poate fi rescris.

Apoi începe partea care chiar schimbă jocul: schimbă dramatic cuvintele și imaginile, fă-le familiare, repetă noul mesaj până când devine adevărul tău interior. Cu cât repeți ceva mai mult, cu atât devine mai real pentru minte.

Întrebarea-cheie: „Dacă nu m-am născut cu asta, de unde am luat-o?”

Bebelușii nu se tem de întuneric. Nu se tem de dentiști. Nu se tem de ideea de „germeni”.

Așa că întrebarea corectă este: „De unde am luat asta?”Poate îți amintești. Poate poți întreba părinții: „Când ai observat prima dată că îmi era frică de…? Ce se întâmpla atunci?” Uneori doar răspunsul acesta schimbă perspectiva: nu mai e „mister”, devine „o poveste”.

Iar dacă nu știi, e în regulă. Nu trebuie să știi perfect ca să vindeci. Contează să lucrezi cu mecanismul, nu doar cu explicația.

Nu poți controla lumea externă, dar îți poți controla gândurile

Nu poți controla vremea. Nu poți controla traficul. Nu-ți poți controla corpul direct, altfel nu ai avea niciodată dureri de cap sau răceli.

Dar îți poți controla gândurile.

Și aici e cheia: frica de a nu fi în control se vindecă atunci când înveți unde ai controlul real. Nu în lume, nu în oameni, nu în „ce se întâmplă”, ci în modul în care îți conduci mintea.

Gândurile tale îți controlează sentimentele.Sentimentele tale îți controlează acțiunile.Acțiunile tale îți controlează evenimentele.

Când preiei controlul asupra gândurilor tale, îți schimbi reacțiile. Când îți schimbi reacțiile, îți schimbi viața. Și ceea ce la început pare ceva ce „faci”, devine, în timp, cine ești: un om care se simte sigur(ă) în interior.

Dacă simți că ai o frică sau o fobie care îți limitează viața și vrei să o eliberezi profund, îmi poți scrie în privat. Există soluții reale, rapide și blânde — iar atunci când mintea înțelege că e în siguranță, corpul te urmează.