Încredere în sine versus stimă de sine

Pentru mine, încrederea în sine este acel sentiment interior că, indiferent de situația în care te afli, poți rămâne stabil(ă) în deciziile și convingerile tale. Este forma de siguranță care spune: „mă pot baza pe mine”. Încrederea în sine înseamnă un angajament clar față de propria voce, cu suficientă fermitate încât să nu lași pe nimeni să te împingă într-o îndoială care nu îți aparține.

Interesant este că încrederea în sine se construiește ca un circuit: încrederea în sine duce la experiențe de succes, iar experiențele de succes întăresc încrederea în sine. Totuși, încrederea nu este uniformă. Putem fi foarte încrezători într-un domeniu — gătit, dans, organizare, carieră — și, în același timp, foarte nesiguri în altul, cum ar fi vorbitul în public, matematica sau expunerea emoțională. Aici apare o diferență esențială: încrederea operează în teritoriul cunoscutului, iar curajul operează în necunoscut, în incert, în locul unde ți-e teamă.

Nu pot fi încrezător(are) să conduc mașina dacă nu am avut, mai întâi, curajul să conduc măcar o dată. De fapt, curajul cere o forță mai mare decât încrederea, pentru că el te împinge să intri într-un spațiu în care încă nu ai rezultate. Din punctul meu de vedere, o persoană curajoasă este una cu posibilități nelimitate, pentru că ea este dispusă să înceapă chiar și atunci când nu are garanții.

Și aici vine una dintre confuziile cele mai frecvente: încrederea în sine și stima de sine nu merg întotdeauna mână în mână. Poți fi extrem de încrezător(are) în ceea ce faci și, totuși, să ai o stimă de sine scăzută. Poți avea competență, rezultate și apreciere, dar în interior să existe o voce care spune: „nu sunt suficient(ă)”, „dacă ar ști ei…”, „orice clipă pot fi demascat(ă)”.

Stima de sine este altceva. Este evaluarea noastră cognitivă și, mai presus de toate, evaluarea emoțională a propriei valori. Este „matricea” prin care gândim, simțim și acționăm și reflectă relația noastră cu noi înșine, cu ceilalți și cu lumea. Dacă încrederea ține de „pot să fac”, stima de sine ține de „merit”, „contează”, „sunt iubit(ă) și valoros(ă) chiar și când nu performez”.

Persoanele cu o stimă de sine ridicată nu au nevoie să se sprijine pe lucruri externe — venit, statut, notorietate — ca să se simtă bine în pielea lor. Nu au nevoie nici de „cârje” precum alcoolul, drogurile sau sexul, doar ca să se simtă întregi. Dimpotrivă, se tratează cu respect, au grijă de sănătatea lor, de comunitate și de mediul în care trăiesc. Pot investi complet în proiecte și în oameni, pentru că nu sunt paralizate de frica de eșec sau de respingere. Desigur, au dezamăgiri — dar eșecurile nu le definesc și nici nu le diminuează. Datorită rezistenței lor interioare, sunt deschiși către experiențe de creștere, către relații semnificative, sunt toleranți la risc, răspund rapid la bucurie și încântare și au o capacitate mai mare de a se ierta pe ei și pe ceilalți.

La polul opus, esența unei stime de sine scăzute pornește, de multe ori, de foarte devreme. Venim pe lume cu o credință instinctivă: „cineva va veni și îmi va satisface nevoile”. Și pentru mulți dintre noi, la nivel emoțional, acest „cineva” nu vine suficient, nu vine la timp, nu vine cu constanță sau nu vine în forma de care copilul avea nevoie. Și atunci se instalează o concluzie dureroasă: „nevoile mele nu sunt satisfăcute”, „nu contez”, „nu sunt important(ă)”. Iar uneori se transformă într-o credință și mai grea: „nu îmi pot satisface nevoile și nici nu vor fi satisfăcute vreodată”.

Asta se numește neputință învățată și lipsă de speranță. De aici apare următorul pas: credința că avem nevoie de alți oameni să ne repare. Și ieșim în lume cu o așteptare care, deși e foarte umană, e profund copilărească: „cineva o să vină și o să mă repare”. Prințul fermecător, prințesa, jobul perfect, banii care apar dintr-o întâmplare, copilul „ideal” care va face tot ce noi n-am reușit… aceeași poveste în forme diferite.

Dar adevărul este simplu și uneori greu de acceptat: nu există o persoană în lume care să îți satisfacă toate nevoile. Și nu există o persoană în lume căreia tu să îi poți satisface toate nevoile. Când intrăm în relații cu această pretenție inconștientă, e inevitabil să fim dezamăgiți, pentru că punem pe umerii celuilalt o sarcină imposibilă.

Copiii își idolatrizează părinții. Iar când părinții greșesc — și inevitabil o fac — copilul nu are voie, psihic, să creadă că părinții sunt „problema”, pentru că depinde de ei. Așa că, în loc să piardă siguranța, copilul alege altă concluzie: „eu sunt problema”. Și de aici se formează convingerea: „nu sunt suficient de bun(ă)”, „e ceva în neregulă cu mine”, „trebuie să muncesc pentru iubire”.

De aceea, când lucrez cu clienți cu stimă de sine scăzută, îi invit să enumere nevoile lor nesatisfăcute din copilărie. De multe ori sunt foarte simple: „Nu am primit laude”, „Nu am primit iubire”, „Nu m-am simțit semnificativ”, „Nu am simțit că am contat”. Alteori sunt mai specifice: „a trebuit să câștig iubirea prin note”, „trebuia să fiu cel mai bun”, „trebuia să mă conformez”, „trebuia să nu deranjez”. Și astfel, fără să ne dăm seama, ne construim o stimă de sine scăzută pentru că punem repararea în mâinile altcuiva — iar asta devine, aproape întotdeauna, dezamăgitor.

Apoi se instalează un mecanism care întreține totul: gândul în buclă. Ca să înțelegi ce este un gând în buclă, e important să reții această secvență: gândurile tale îți controlează sentimentele, sentimentele îți controlează acțiunile, acțiunile îți controlează evenimentele, iar evenimentele te trimit înapoi la același gând. Și așa ajungi să trăiești ca într-un cerc care se auto-confirmă.

Uite un exemplu de gând în buclă: „Sunt prea gras(ă), nu mă pot opri din mâncat și va fi mereu așa.” Totul începe cu gândul: „sunt destinat(ă) să fiu așa, nu pot pierde în greutate indiferent ce fac”. Ce emoție vine din asta? rușine, neputință, disperare. Ce acțiune vine din emoția asta? „mănânc acum prăjituri, pentru că sunt supărat(ă), pentru că mă doare”. Și apoi, după acțiune, apare evenimentul: „am mâncat”, iar mintea spune: „vezi? ți-am zis”. Și bucla se închide.

Iată încă unul: „Nu pot să vorbesc pentru mine la locul de muncă, deci nu voi obține niciodată promovare.” Emoția: furie, neputință, frustrare. Comportamentul: înghit, tac, mă retrag, evit confruntarea. Rezultatul: nu primesc promovare. Și iarăși, bucla se validează.

Și am să îți dau și un exemplu personal: am avut o vreme un gând în buclă de tipul „Nu pot obține clienți”, care ascundea ceva mai profund: „mi-e frică să vorbesc cu oamenii pentru că simt că le vând”. Eu credeam atunci că vânzarea e rea, și exact această credință mă făcea să evit conversațiile, să mă retrag, să mă pierd în Netflix, somn sau orice altceva. Când mă gândeam „nu pot obține clienți”, mă simțeam anxioasă. Iar anxietatea îmi dicta acțiunile. Și, inevitabil, rezultatul păstra gândul viu.

Aici vreau să subliniez ceva foarte important: fiecare cuvânt pe care îl spui, fiecare gând pe care îl crezi, fiecare propoziție pe care o formezi devine un plan. Mintea și psihicul tău lucrează cu resursele pe care le au ca să îndeplinească acel plan. De aceea, stima de sine scăzută are și o componentă de „imagine”: când nu te simți suficient(ă) în interior, încerci să compensezi pe exterior.

Știu cum e. Când aveam stimă de sine scăzută, simțeam că trebuie să arăt perfect: haine impecabile, păr, machiaj, aparență. Ca și cum spuneam fără cuvinte: „nu mă simt suficient(ă), dar dacă arăt impecabil, poate o să mă simt”. Când ai stimă de sine ridicată, poți spune: „asta sunt eu și fără machiaj, și sunt în regulă”. Nu pentru că te-ai abandonat, ci pentru că nu îți mai negociezi valoarea.

Stima de sine înseamnă ce crezi despre tine. Iar când îți place cu adevărat de tine, nu depinzi de aprobarea tuturor. Sigur, e plăcut să fii apreciat(ă), dar nu te prăbușești când cineva nu te place. Pentru că ai rădăcini în tine.

Și încă ceva: nu te lăsa păcălit(ă) de aparențe. Încrederea poate fi o mască. Sunt oameni care par extrem de încrezători — actori, vedete, persoane carismatice — și totuși, în interior, se simt inadecvați. Sunt oameni care sunt competenți la muncă, admirabili în exterior, dar în interior trăiesc cu gândul: „dacă ar ști ei…”

Încrederea tinde să se lege de ce faci bine. Stima de sine tinde să se lege de cât de mult îți place de tine. Și asta nu se poate falsifica mult timp. Poți juca roluri, poți face performanță, poți părea „ok”, dar tu rămâi cu tine dimineața și seara. Dacă nu ești bine cu tine, se simte peste tot: în relații, în decizii, în bani, în corp, în sănătate.

De aceea, întrebarea devine: cum îți crești stima de sine?

Primul lucru: nu există nimic care să îți crească stima de sine mai repede decât lauda. Iar lauda ta, spusă de tine, este mai puternică decât lauda oricui. Când te laudă altcineva e frumos, dar uneori mintea caută agenda: „ce vrea?”, „de ce spune asta?”. În schimb, când tu îți spui: „sunt bun(ă), sunt iubitor(oare), sunt valoros(ă), sunt capabil(ă)” — ceva începe să se reașeze.

Și aici e o regulă de aur: cuvintele care vin după „Eu sunt…” te urmează. „Eu sunt o persoană bună. Eu sunt iubitoare. Eu sunt talentată. Eu sunt binecuvântată.” Nu contează ce pui după, atâta timp cât nu pui ceva care te strivește: „eu sunt idiot”, „eu sunt inutil”, „eu sunt ratat”.

Laudă-te în fiecare zi. Când te speli pe dinți, când faci duș, când te uiți în oglindă. E un spațiu în care oricum ești cu tine. De ce să nu îl folosești ca să îți întărești valoarea? Lauda se așază în tine ca o loțiune pe piele: nu contează dacă e „de Dior” sau organică — pielea o absoarbe când e uscată. La fel și sufletul: absoarbe lauda când i-a fost lipsă.

Al doilea lucru: încetează să te critici. Critica ofilește, lauda construiește. Și, de cele mai multe ori, cei mai duri critici ai lumii au cele mai multe critici rezervate pentru ei înșiși. Devine vital să îți schimbi limbajul interior. Dacă îți vine să te faci „prost(ă), ratat(ă), idiot(ă)”, înlocuiește imediat cu ceva care nu te lovește identitar. Schimbă eticheta, schimbă felul în care te „povestești”. Pentru că schimbarea formulării îți schimbă viața.

În fiecare zi alegi: să te lauzi sau să te strivești. Să îți crești stima de sine sau să o erodezi. Iar partea profundă este că mulți oameni nu fac asta din răutate, ci dintr-un singur motiv: nu a avut nimeni să îi învețe să se laude.

Poate ai fi vrut ca părinții tăi să facă asta. Poate nu au știut. Poate nu au putut. Dar vine un adevăr eliberator: nu e niciodată prea târziu să îți oferi ceea ce ai avut nevoie să auzi. Nu e niciodată prea târziu să îți construiești, în interior, acea voce care spune: „ești bun(ă), ești suficient(ă), contezi”.

Și, măcar pentru o clipă, uită-te la tine ca la un bebeluș. Ai fost exact așa: superb(ă), perfect(ă), iubitor(oare). Și adevărul este că rămâi așa până în ziua în care pleci din această lume. Dacă știi asta, dacă simți asta, dacă te întorci la asta, acolo începe stima de sine. Și ce se întâmplă apoi? Ce crezi despre tine se vede. Radiază. Iar ceilalți oameni răspund la ceea ce radiezi.

Cu cât poți crede mai repede că ești minunat(ă) și iubitor(oare), cu atât mai repede le dai permisiunea și celorlalți să creadă același lucru despre tine.

Poate că adevărata întrebare nu este „câtă încredere am?”, ci „cât de mult mă plac cu adevărat?”. Pentru că încrederea crește pe măsură ce exersezi și devii bun(ă) la ceva, însă stima de sine crește pe măsură ce înveți să rămâi de partea ta, chiar și atunci când nu ești perfect(ă), chiar și atunci când îți tremură vocea, chiar și atunci când nu iese din prima.

Dacă te-ai regăsit aici, ia din textul ăsta un singur lucru și practică-l zilnic: vorbește cu tine ca și cum ai vorbi cu cel mai bun prieten — adică cu cineva pe care îl iubești și vrei să-l ridici, nu să-l dărâmi. Pentru că, încet, încet, mintea se reeducă, corpul se relaxează, iar viața începe să se așeze altfel când tu încetezi să te mai porți ca un judecător și începi să fii, în sfârșit, un sprijin.

Iar dacă simți că, dincolo de logică, există un nod vechi care îți sabotează valoarea și nu reușești să-l dizolvi singură, scrie-mi. Îți voi spune sincer dacă te pot ajuta și care ar fi cea mai potrivită direcție pentru tine.